Serviciul în tenis este o mișcare foarte complexă care angajează atât membrele inferioare, centura pelviană, coloana vertebrală, centura scapulară cât și membrele superioare. Viteza cu care un jucător de tenis profesionist servește poate atinge un maximum 250 km/h. În cazul bărbaților aceștia ating adesea 200 km/h, iar femeile 180 km/h. Din aceste motive serviciul în tenis devine agresiv pentru coloana vertebrală a sportivului cât și pentru mușchii abdominali.
Elementele protectoare pentru profilaxia traumatismelor musculare și de coloană vertebrală, sunt reprezentate de: poziția trunchiului în timpul serviciului, poziția membrelor inferioare, suplețea și elasticitatea muschilor ischiogambieri și a psoasului cât și calitatea mușchilor abdomniali și a cvadricepsului.
Patologiile frecvent întâlnite în tenis sunt: patologia de disc vertebral, de istm, de articulare posterioare, patologia de bazin, mușchi abdominali și psoas.
Patologiile de psoas sunt relativ specifice jucătorilor de tenis. Iliopsoasul ( mai frecvent afectat e psoasul, iar mușchiul iliac în mod excepțional).
Mușchiul iliopsoas are o mare continguitate cu articulația coxo femurală, face flexia șoldului cand punctul fix este pe bazin, flexia trunchiului cand punctul fix este distal. Este un mușchi lordozant și face rotație externă accesorie a șoldului.
Mușchiul psoas își are inserția suerioară pe fața anterioară a apofizelor vertebrale de la T12 la L5. Iliacul se inseră prin cele 2/3 superioare pe creasta iliacă, fosa iliacă internă, ligament sacroiliac și aripioara sacrată. Primește inervație din nervul crural ( L1, L2, L3, L4). Cei doi mușchi se inseră printr-un tendon comun pe micul trohanter al femurului.
Rupturile, contracturile sau întinderile pot surveni brutal sau progresiv.
Partea contralaterală este mult mai dezvoltată. De exemplu, la un jucător dreptaci mușchii abdominali și psoasul sunt mai dezvoltate pe partea stângă dar și mai predispuse la accidentări.
Diagnosticul diferențial se face cu :
– leziuni musculare la alt nivel: leziuni de mușchi obturator intern, extern, mușchi piramidal, mușchi fesieri. În tenis însă, cea mai frecventă leziune este cea la nivelul mușchiului psoas.
– leziuni intraarticulare coxofemurale
– leziuni osteocondrale în partea anterioară, partea mediană a capului femural
Examenele paraclinice utile sunt ecografia musculară și eventual RMN ( rezonanță magnetică nucleară). Acestea se realizează dacă testele clinice nu sunt evidente și pentru a diferenția o patologie intrarticulară sau osteocondrală.
Leziunile peretelui abdomnial (mușchiul drept abdominal și mușchii oblici abdominali)
Dreptul abdominal este lordozant, participă la respirație și la mișcări rapide. În tenis este folosit când se face returul serviciului. Nu are alt rol funcțional.
Când mingea este lovită de sus în jos cu o mare forță, fiind o contracție concentrică violentă, există veritabile rupturi de drept abdominal sau oblic abdominal.
Principalul diagnostic diferențial în acest caz se face cu entorsele costale care sunt și ele destul de frecvent întâlnite în tenis.
Prevenția :
– Asuplizarea centurii pelviene, abdominale, scapulare ( dacă umerii nu sunt asuplizați, jucătorul de tenis utilizează mai mult coloana vertebrală în timpul jocului)
– Exerciții pentru abdomen, dar nu în statică ci în dinamică și în poziții cu trunchiul deschis ( adică în poziții folosite în timpul meciului). De exemplu întinderile de drept abdominal se efectuează în poziție așezat pe minge de lucru, în decubitus dorsal. Planșa ( plank) este și ea importantă.
– Se insistă pe reechilibraj muscular, se lucrează abdominalii în poziții apropiate ca dinamică și statică cu poziția corpului în timpul serviciului și contraserviciului. Reechilibrajul se realizează prin exerciții concentrice și excentrice ale musculaturii abdominale în poziții cu trunchiul deschis.
Tratamentul constă în repaus între 4-6-8 săptămâni. Daca nu se tratează corect survine recidiva în 2/3 din cazuri. Nu trebuie uitat faptul că timpul de cicatrizare este un timp muscular, care poate fi bine evidențiat cu ajutorului ecografiei musculare. (foarte importantă pentru diagnostic este localizarea leziunii și urmărirea cicatrizarii).
Tratamentul constă în repaus între 4-6-8 săptămâni în cazurile severe. Pentru o accidentare minimă, un repaus cu limitarea antrenamentului timp de 10 zile.Tratamentul local utilizează agenți fizici: gheață într-o primă fază, apoi caldură.
Fizioterapia joacă un rol atât antalgic cât și antiinflamator și cicatrizant. Contenția poate fi utilă mai degrabă în scop proprioceptiv decât în scop de protecție, nefiind ușor de aplicat în această zonă.
Kinetoterapia poate debuta după 2-3 săptămâni de repaus și asociază masaj transversal profund în faza cicatricială a sechelelor, apoi o creștere a forței musculare pe mușchii specifici.
Tratamentul medicamentos asociază antiinflamatoare nesteroidiene, decontracturante și uneori mezoterapie sau infiltrații.Tratamentul chirurgical rămâne excepțional. Reluarea tenisului de performanță se realizează în medie între 3 și 4 luni.
Dacă nu se tratează corect survine recidiva în 2/3 din cazuri. Nu trebuie uitat că timpul de cicatrizare este un timp muscular, care poate fi bine evidențiat cu ajutorului ecografiei musculare. ( importantă pentru diagnostic, localizarea leziunii și urmărirea cicatrizării).
De reținut:
Prevenția este fundamentală.
Un jucător de tenis trebuie să aibă ischiogambieri și psoași supli.
O musculatură abdominală bine tonifiată prin exerciții excentrice și concentrice efectuate în dinamică în poziții apropiate de cele pe care le are în timpul serviciului și contraservicului.
– Dr. Laura Cupsa: medic specialist recuperare medicală, medic specialist medicină sportivă. (www.drlauracupsa.ro)
